Domnule Pleșu, nația își cere iertare! Senator Ninel PEIA

Vă rog s-o iertați, a încercat, a votat când i s-a spus că trebuie să voteze, a sperat când i s-a explicat că trebuie să spere, a înghițit reforme, austerități, tranziții, experimente, tehnocrații, salvatori, modernizatori și tot soiul de providențe cu mandat de patru ani. A fost certată, educată, europenizată, reeducată, clasificată și, când n-a înțeles lecția, i s-a explicat că problema nu era profesorul, ci elevul.

Și iată că elevul v-a dezamăgit din nou. Dumneavoastră spuneți astăzi că v-ați pierdut „încrederea în virtuțile nației, în soarta țării, în rostul lumii”. Mărturisirea are, trebuie să recunosc, amploare. Când Andrei Pleșu se dezamăgește, nu se poate dezamăgi modest. Ar fi sub nivelul bibliografiei. Nu-l dezamăgește un primar, un ministru sau un partid. Îl dezamăgește nația, soarta țării și, pentru siguranță metafizică, rostul lumii.

Numai că aici începe problema mea cu dumneavoastră sau, mai exact, reîncepe. Pentru că noi doi purtăm această conversație de mai bine de un deceniu. V-am scris în 2015, mi-ați scris și dumneavoastră, v-am răspuns, am revenit în 2016. Am fost, recunosc, nemilos. Pamfletul are păcatele lui, iar pana mea de atunci nu suferea de timiditate. Recitindu-mă după unsprezece ani, sunt adjective pe care poate astăzi le-aș lăsa în călimară.

 Dar există un lucru pe care nu-l retrag. Întrebarea. Ce se întâmplă cu o țară atunci când o parte dintre cei mai inteligenți oameni ai ei încetează s-o mai privească drept propria lor comunitate de destin și încep s-o privească drept un elev mediocru care refuză să învețe lecția? Am scris atunci despre dumneavoastră, am scris despre Gabriel Liiceanu, am scris despre Horia-Roman Patapievici. Nu pentru că v-aș fi considerat proști, dimpotrivă, aici se află poate cea mai mare neînțelegere dintre noi.

Andrei Pleșu este un om foarte inteligent. Este cultivat, are umor, are lectură, are proprietatea cuvântului și posedă acel rar talent de a pune unei idei o haină atât de frumoasă încât cititorul riscă să uite să mai verifice ce se află sub stofă. Iar tocmai de aceea merită discutat.

Un prost care spune o enormitate produce zgomot, zgomotul trece. Un intelectual strălucit care îmbracă o enormitate într-o frază splendidă poate produce o mentalitate și o mentalitate poate rămâne într-o societate mult după ce autorul ei și-a terminat cafeaua. De aceea nu mă interesează astăzi să vă insult, ar fi prea simplu și, între noi fie vorba, după atâția ani de exercițiu polemic, ar fi și plictisitor.

Mă interesează carnetul de note, pentru că dumneavoastră tocmai ați dat o notă nației și atunci nația, obraznică așa cum o știm, ar putea îndrăzni să vă ceară și dumneavoastră carnetul. Căci există un mic inconvenient biografic în postura filosofului retras pe colina înțelepciunii, privind cu melancolie spre țara care n-a ieșit cum trebuia.

Dumneavoastră n-ați fost spectatorul României postdecembriste, domnule Pleșu, ați fost actor, ați fost ministru al culturii, ați fost ministru de externe, ați fost consilier prezidențial, ați construit instituții, ați avut tribune, reviste, conferințe, discipoli, prestigiu și acces la cele mai înalte cercuri ale puterii. Ați avut ceea ce milioane de români nu vor avea niciodată, posibilitatea reală de a influența direcția țării despre a cărei soartă sunteți astăzi atât de dezamăgit. Nu puteți comenta naufragiul exclusiv de pe mal dacă, în anumite momente ale călătoriei, ați stat și pe puntea de comandă.

Și aici, domnule Pleșu, începe partea cu adevărat amuzantă pentru că dumneavoastră spuneți că v-ați pierdut încrederea în nație. Dar privind prin arhivă descoperim că încrederea dumneavoastră a fost de fapt, o resursă remarcabil de regenerabilă. S-a consumat și s-a refăcut, s-a dezamăgit și s-a îndrăgostit din nou, a găsit mereu un nou beneficiar.

A existat Traian Băsescu. În jurul lui s-a născut până și celebra formulă „intelectualii lui Băsescu”. Dumneavoastră ați respins eticheta și, într-un punct, ați avut dreptate, Băsescu nu v-a făcut intelectual, nici pe Liiceanu, nici pe Patapievici, erați intelectuali înaintea lui. Dar tocmai aici se află problema. Nu Băsescu v-a dat prestigiul, dumneavoastră i-ați împrumutat din prestigiul pe care îl aveați deja.

Apoi au venit dezamăgirile, dar, slavă metafizicii, încrederea nu murise. A apărut Dacian Cioloș și ni s-a explicat că trebuie să avem răbdare, că nu trebuie condamnat prematur noul guvern, că există motive pentru credit și speranță. Apoi a venit USR. În 2016 n-a mai fost nevoie de hermeneutică. Ați scris limpede că nu aveați altă soluție decât să votați USR.

Anii au trecut, politicienii s-au schimbat, experimentele s-au succedat și, când credeam că rezerva de speranță a magistrului s-a epuizat, a apărut Ilie Bolojan. Și minunea s-a produs din nou. Ați găsit superlative, ați descoperit aproape excepția politică postdecembristă.

Așadar, să recapitulăm cu delicatețe. Pentru politicienii potriviți, încrederea domnului Pleșu se regenerează, pentru nație, se pare că stocul s-a terminat. Ce destin curios are încrederea unui filosof și mai curios devine când privim cealaltă parte a catalogului.

Pentru Dan Puric ați găsit „sindromul de guru” și critica „legendarizării” națiunii, pentru o parte dintre alegători ați găsit „criterii abisale”, pentru proștii spațiului public ați construit chiar o mică taxonomie, cu eleganța entomologului care fixează insectele în insectar. Nu contest dreptul la ironie, ar fi absurd. O practic și eu și, după cum vedeți, nu tocmai homeopatic.

Dar contrastul este splendid! Pentru politicianul potrivit aveți răbdare, pentru proiectul potrivit aveți speranță, pentru partidul potrivit aveți vot, pentru alegătorul nepotrivit aveți un abis, pentru patriotul prea entuziast aveți un diagnostic, iar pentru nație, la sfârșitul tuturor experimentelor ne loviți cu pierderea încrederii.

Ce pedagogie stranie, domnule profesor Pleșu! Profesorul schimbă manualul, schimbă metoda, schimbă favoritul clasei, schimbă proiectul și uneori schimbă chiar speranța. Dar când, după treizeci și șase de ani, rezultatul nu este cel promis, profesorul se uită grav peste ochelari și constată că elevul are o problemă.

Nu, domnule Pleșu, aici trebuie să ne oprim pentru că înainte să facem inventarul virtuților pierdute ale nației, este timpul să facem inventarul încrederilor dumneavoastră. În cine ați crezut, pe cine ați legitimat, cui i-ați cerut României să-i acorde răbdare, pe cine ați votat, pe cine ați prezentat drept excepție, pe cine ați privit cu îngăduință, pe cine ați privit de sus și, mai ales ce a rămas, după atâția ani, din propriile dumneavoastră pariuri?

Abia după ce răspundem la aceste întrebări putem discuta liniștiți despre „virtuțile nației”, pentru că s-ar putea să descoperim ceva mult mai incomod decât lipsa virtuților românilor. S-ar putea să descoperim falibilitatea celor care s-au obișnuit să le dea note.

Și poate că tocmai aici se află problema cea mai serioasă, pentru că nu discutăm doar despre Andrei Pleșu, ar fi prea comod. Un singur intelectual, fie el și unul dintre cei mai străluciți ai generației sale, nu poate explica trei decenii și jumătate de pedagogie publică. Discutăm despre ceva mai amplu, despre o parte a elitei intelectuale postdecembriste care și-a asumat, fără concurs și fără termen de expirare, funcția de diriginte al poporului român.

Îi știm, i-am mai întâlnit, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu și alții, fiecare cu opera, personalitatea, meritele și păcatele lui, deci fără să-i înghesuim nedrept în aceeași uniformă. Nu le contest cultura, nu le ard cărțile, nu le măsor bibliotecile cu centimetrul patriotismului și nu le cer certificat de românism de la primărie. Le cer ceva infinit mai simplu, le cer responsabilitate pentru influența pe care au exercitat-o.

Pentru că în România postdecembristă s-a produs un fenomen curios. O anumită categorie de intelectuali n-a mai fost doar intelectualitate, a devenit, încetul cu încetul, instanță de certificare morală a societății. Ei stabileau cine este frecventabil și cine nu, cine este european și cine este provincial, cine este reformist și cine este retrograd, cine este intelectual și cine este doar gălăgios, ce patriotism este acceptabil și care patriotism miroase suspect a naționalism, ce politician merită răbdare și care alegător nu merită nici măcar respectul de a fi înțeles și, mai ales, cine are voie să vorbească despre România fără să fie imediat suspectat că iubește România într-un mod insuficient de sofisticat.

Aici ne-am întâlnit noi, domnule Pleșu, acum unsprezece ani. Am scris atunci despre dumneavoastră, am scris despre Liiceanu, am scris despre Patapievici. Am făcut-o pamfletar, uneori cu securea acolo unde astăzi poate aș prefera bisturiul. Dar nu m-am certat cu dumneavoastră pentru o virgulă filosofică și nici pentru locul lui Heidegger în bibliotecă.

Ne-am certat pentru România. Pentru dreptul de a spune patrie fără să roșești, pentru dreptul de a spune națiune fără să fii trimis preventiv la cabinetul de diagnostic ideologic, pentru dreptul unui popor de a-și respecta trecutul fără să fie considerat provincial, pentru dreptul românului de a nu cere voie unei comisii de intelectuali înainte să-și iubească țara și acum, după unsprezece ani, dumneavoastră veniți și spuneți că v-ați pierdut încrederea în „virtuțile nației”. Recunosc, există aici o simetrie literară pe care nici eu, în cele mai bune zile ale mele de pamfletar, n-aș fi îndrăznit s-o inventez.

Eu vă reproșam în 2015 că o parte a elitei românești începe să nu mai creadă în propriul popor, dumneavoastră veniți în 2026 și îmi furnizați citatul. Mulțumesc, dar nu mă bucur. Pentru că problema este mult mai gravă decât satisfacția unui polemist care, după unsprezece ani, își poate scoate din sertar articolul și spune, „V-am spus eu!”. Nu despre asta este vorba, este vorba despre răul pe care îl poate produce într-o societate disprețul elegant. Disprețul vulgar este ușor de recunoscut, înjură, urlă, scuipă, îl vezi venind și te ferești. Disprețul intelectual este mult mai rafinat, vine parfumat cu bibliografie, are note de subsol, citează filosofi, zâmbește superior. Nu-ți spune neapărat că ești prost, îți explică atât de frumos limitele încât, la sfârșit, ajungi aproape să-i mulțumești pentru diagnostic și aceasta este, domnule Pleșu, marea mea dispută cu generația dumneavoastră de magiștri publici. Nu faptul că ați criticat România, slavă Domnului că ați criticat-o!

O țară care nu suportă critica este o cazarmă, nu o națiune liberă. Eminescu și-a biciuit contemporanii, Caragiale ne-a pus în față o oglindă atât de nemiloasă încât încă râdem cu jenă când ne recunoaștem în ea, Iorga n-a mângâiat defectele românilor, dar există o diferență uriașă între a-ți certa poporul pentru că îl iubești și a ajunge să privești poporul ca pe principala eroare a proiectului tău intelectual.

Una este critica, alta este dezlipirea sufletească. Una este să spui „România poate fi mai bună”, alta este să ajungi, după ce ai traversat ministere, președinții, instituții, proiecte politice și decenii de influență publică, la concluzia că nu mai ai încredere în „virtuțile nației”. Pentru că atunci apare întrebarea pe care dumneavoastră și prietenii dumneavoastră intelectuali ați evitat-o prea multă vreme. Dacă elevul a ieșit atât de prost după treizeci și șase de ani de lecții, profesorii chiar nu au nimic de explicat?

Ba da, domnule Pleșu, au și poate că aici conversația noastră devine cu adevărat neplăcută, pentru că este relativ comod să fii dezamăgit de România după ce România nu s-a purtat tocmai rău cu tine. Țara aceasta pe ale cărei „virtuți” nu mai puneți mare preț v-a oferit, totuși, câteva lucruri, nu puține. V-a făcut ministru al Culturii, v-a făcut ministru de Externe, v-a dus la Cotroceni, v-a oferit instituții, funcții, prestigiu public, tribune, acces la putere și posibilitatea de a participa nemijlocit la reorganizarea culturală a României postcomuniste.

Nu spun că vi le-a făcut cadou, ar fi nedrept, aveați cultura și inteligența necesare pentru asemenea poziții. Spun altceva. România în care dumneavoastră nu mai găsiți suficiente virtuți a găsit, vreme de decenii, suficiente virtuți în Andrei Pleșu. L-a ascultat, l-a publicat, l-a citit, l-a pus ministru, l-a trimis să reprezinte țara, l-a așezat lângă președinți, i-a oferit o autoritate publică pe care foarte puțini intelectuali români au avut privilegiul s-o cunoască. Și nu numai dumneavoastră.

În zorii noii lumi de după 1989, când statul român își reorganiza instituțiile culturale, dumneavoastră, ca ministru al Culturii, ați decis transformarea fostei Edituri Politice în Humanitas și l-ați chemat pe Gabriel Liiceanu să conducă noua editură. Nu voi spune, cum s-a spus de atâtea ori, că „i-ați făcut cadou editura”, istoria juridică este mai complicată și n-am nevoie de o exagerare ca să pun o întrebare simplă. Întrebarea este alta, câți români au avut, în ianuarie 1990, privilegiul ca un ministru să-i considere potriviți pentru a reconstrui una dintre marile instituții editoriale ale statului? Nu este o infracțiune, nu este nici măcar, în sine, un reproș. Este însă un fapt care spune ceva despre extraordinara șansă istorică pe care generația dumneavoastră a primit-o.

Ați fost acolo la început când se împărțeau responsabilități, când se construiau instituții, când se stabileau repere, când se formau noile ierarhii culturale, când România ieșită din comunism încerca să hotărască cine îi vor fi profesorii și România v-a ales pe dumneavoastră.

Pe dumneavoastră, pe Liiceanu, pe Patapievici și pe alți oameni ai acelei generații i-a citit, i-a ascultat, i-a pus în instituții, le-a finanțat proiecte, le-a oferit spațiu public și le-a acordat ceva infinit mai prețios decât banii, autoritate morală, iar autoritatea morală, domnule Pleșu, este un credit. Poate chiar cel mai scump credit pe care o societate îl acordă cuiva.

Numai că orice credit vine, mai devreme sau mai târziu, la scadență și după treizeci și șase de ani mi se pare indecent ca singurul debitor chemat la ghișeu să fie poporul român. Poate că trebuie să vină și creditorii morali ai tranziției cu registrele lor. Să vedem ce au făcut cu încrederea primită, ce instituții au construit, ce idei au legitimat, ce politicieni au recomandat, ce greșeli au recunoscut și, mai ales, câtă dragoste au păstrat pentru oamenii pe care au pretins că îi educă.

Pentru că aici se desparte profesorul de pedagog. Profesorul poate transmite informație, pedagogul are obligația să nu-și disprețuiască elevul. Iar când după trei decenii profesorul se ridică de la catedră, privește clasa și spune că și-a pierdut încrederea în virtuțile ei, eu nu mă grăbesc să dau elevii afară, mă uit și la profesor. Poate manualul a fost greșit, poate metoda a fost greșită, poate favoriții au fost greșiți, poate unele dintre marile certitudini ale catedrei s-au dovedit simple prejudecăți îmbrăcate academic și poate că, din când în când, chiar și profesorul Andrei Pleșu trebuie să accepte această posibilitate teribil de democratică, că poate greși.

Dar mai există ceva, ceva mult mai grav decât funcțiile, instituțiile, editurile sau favoriții politici, există cuvântul. Iar aici, domnule Pleșu, ajungem pe terenul dumneavoastră, pentru că puterea dumneavoastră adevărată n-a fost niciodată ministerul, n-a fost Cotroceniul, n-a fost funcția, a fost cuvântul, a fost capacitatea extraordinară de a transforma o judecată într-o formulă memorabilă și o preferință într-un criteriu moral și tocmai de aceea responsabilitatea intelectualului este uneori mai mare decât responsabilitatea politicianului.

Politicianul îți cere votul pentru patru ani, intelectualul îți poate schimba pentru o generație felul în care te privești pe tine însuți. Aici începe adevărata mea acuzație, nu că dumneavoastră și prietenii dumneavoastră ați criticat România, ci că, prea adesea, dintr-o anumită zonă a elitei postdecembriste, românului i s-a administrat sistematic lecția rușinii de sine. Să-i fie jenă dacă vorbește prea apăsat despre națiune, să fie suspect dacă vorbește despre suveranitate, să pară provincial dacă își apără tradițiile să fie considerat insuficient ca european dacă îndrăznește să întrebe dacă interesul României coincide întotdeauna, miraculos, cu interesul celor mai puternici decât ea.

Și aici răul nu mai poate fi măsurat în mandate, pentru că un guvern prost pleacă, un președinte își termină mandatul, un partid dispare, dar o idee otrăvită, dacă este spusă suficient de frumos, poate rămâne într-un popor zeci de ani.

Acum, domnule Pleșu, trebuie să vorbim despre un tip de putere pe care intelectualii îl cunosc mai bine decât politicienii, puterea de a defini cuvintele.

Cine definește cuvintele ajunge, într-o bună măsură, să definească și limitele gândirii publice. Dacă repeți suficient că „națiune” este un cuvânt suspect, într-o zi omul decent va începe să-l rostească mai încet, dacă pui mereu „suveranitate” lângă extremism, într-o zi cetățeanul va trebui să-și ceară scuze înainte de a întreba cine hotărăște pentru țara lui, dacă patriotismul este prezentat mereu cu un zâmbet superior, într-o zi patriotul va ajunge să se justifice în fața celui indiferent, dacă tradiția devine sinonimă cu înapoierea, credința cu obscurantismul, iar atașamentul față de identitatea națională cu provincialismul, nu mai trebuie să interzici nimic, ai obținut ceva mult mai eficient, autocenzura sufletească.

Omul începe să se supravegheze singur, nu mai trebuie să-i spui să tacă. Se întreabă singur dacă nu cumva este ridicol, nu mai trebuie să-i interzici să-și iubească țara. Este suficient să-l convingi că există ceva intelectual suspect în această iubire și acesta este punctul în care cultura poate deveni politică fără să candideze la alegeri.

Pentru că există mai multe feluri în care o societate poate fi dominată. Poți ocupa un teritoriu, poți controla instituții, poți controla economia, dar există o formă infinit mai subtilă de dominație, să cucerești criteriile după care un popor se judecă pe sine, să-l faci să se privească mereu prin ochii altuia, să-i fie rușine de ceea ce este înainte să afle ce ar putea deveni, să considere firesc ca interesul altuia să fie strategie, iar interesul lui să fie egoism. Ca patriotismul altuia să fie respectabil, iar al lui suspect, ca memoria altuia să fie identitate, iar memoria lui nostalgie, ca tradițiile altora să fie patrimoniu, iar ale lui folclor provincial.

Acolo se produce înfrângerea despre care se vorbește cel mai puțin, nu când un popor pierde o bătălie ci când își pierde dreptul interior de a se considera demn. Un teritoriu pierdut poate fi recuperat, o economie distrusă poate fi reconstruită, instituțiile pot fi reformate, dar un popor convins că tot ceea ce îi aparține este inferior începe, încet, să renunțe singur la lucrurile pe care nimeni nu mai trebuie să i le ia.

Și tocmai aici intelectualul are o responsabilitate enormă, pentru că soldatul poate apăra o frontieră, politicianul poate apăra un interes, diplomatul poate apăra o poziție, dar intelectualul are o frontieră mult mai fragilă de apărat, frontiera dintre spiritul critic și disprețul de sine. Prima este indispensabilă, a doua este devastatoare.

Eu nu vreau o Românie narcisică, domnule Pleșu. Nu vreau o țară care să-și inventeze măreții imaginare, să-și ascundă eșecurile sub tricolor și să transforme patriotismul într-o scuză pentru prostie, impostură sau hoție, asta n-ar fi patriotism, ar fi vanitate colectivă. Dar între vanitatea națională și rușinea națională există un teritoriu imens și sănătos se numește demnitate.

Să-ți vezi defectele fără să-ți urăști chipul, să-ți cunoști istoria fără s-o falsifici, dar și fără să-ți ceri scuze că o ai, să fii european fără să încetezi să fii român, să înveți de la ceilalți fără să presupui dinainte că ceilalți au întotdeauna dreptate, să cooperezi fără să te dizolvi, să-ți iubești țara nu pentru că este perfectă, ci tocmai pentru că este a ta și pentru că ai obligația s-o faci mai bună.

Aceasta este diferența dintre naționalismul luminat și provincialismul gălăgios. Primul nu are nevoie să urască alte popoare pentru a-și iubi propriul popor, nu are nevoie să falsifice istoria, nu are nevoie de superiorități rasiale, culturale sau mistice, nu are nevoie să transforme Europa în dușman. Spune doar atât, România nu trebuie să fie împotriva nimănui pentru a avea dreptul să fie pentru ea însăși.

Și tocmai de aceea mă neliniștește atât de mult fraza dumneavoastră despre pierderea încrederii în „virtuțile nației”. Pentru că vine de la un om al cuvântului, de la un om care știe că adjectivele lasă urme, de la un om suficient de inteligent încât să știe că între a critica defectele românilor și a pune sub semnul întrebării virtuțile unei întregi nații există o distanță filosofică enormă.

Și atunci vă întreb, care nație v-a dezamăgit, domnule Pleșu? Cea care a trecut prin dictaturi, războaie și comunism și a rămas în picioare? Cea care, după 1989, a suportat o tranziție pe care experții i-au promis-o scurtă și pe care milioane de oameni au plătit-o cu propriile destine? Cea care și-a trimis copiii la muncă prin Europa și a continuat să trimită bani părinților rămași acasă? Cea care muncește, plătește taxe, își crește copiii, își îngrijește bătrânii și încearcă să trăiască decent într-un stat care nu-i întoarce întotdeauna aceeași loialitate?

Sau v-a dezamăgit o altă nație? Nația imaginară care trebuia să voteze cum îi recomanda elita, să gândească în vocabularul ei și să ajungă, după treizeci și șase de ani, exact acolo unde profesorii îi desenaseră pe tablă? Pentru că dacă despre această nație vorbim, am o veste proastă, ea n-a existat niciodată. România reală este mai încăpățânată, mai contradictorie, mai imperfectă, mai vie și, spre disperarea tuturor pedagogilor ei autoproclamați, are uneori prostul obicei de a gândi singură.

Domnule Pleșu, nația își retrage cererea de iertare, m-am grăbit cerându-vă, în numele ei, s-o iertați, România nu are pentru ce să-și ceară iertare. Nu pentru că ar fi perfectă, nu este, nu pentru că românii ar fi lipsiți de defecte, slavă Domnului, avem destule și nici dumneavoastră n-ați dus lipsă de material de studiu, dar o națiune nu este o teză de doctorat respinsă la susținere și nici un elev pe care profesorul îl lasă corigent fiindcă, după treizeci și șase de ani, refuză să semene cu profesorul.

Îngăduiți-ne și nouă un drept, mult mai modest, dreptul de a ne uita, după treizeci și șase de ani, și la carnetul profesorilor. Și acolo nu-l găsim doar pe Andrei Pleșu. Îi găsim și pe Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici și pe alți magiștri ai aceleiași pedagogii publice, oameni care au avut enorma putere de a transforma preferința politică în certificat moral și opțiunea ideologică în criteriu de respectabilitate. Iar pe paginile catalogului găsim Băsescu, Iohannis, Cioloș, USR, Bolojan, etc. Găsim speranțe, elogii, recomandări, entuziasme, dezamăgiri și apoi alte speranțe. Găsim, cu alte cuvinte, ceea ce găsim în orice biografie omenească, greșeli. Numai că greșelile românilor au fost prea adesea diagnosticate drept defecte ale nației, în vreme ce greșelile profesorilor au rămas simple accidente de parcurs ale unor conștiințe convinse că busola lor indică întotdeauna nordul.

Numai că există o diferență, Românilor le-ați analizat greșelile ca defecte ale nației, pe ale dumneavoastră le-ați tratat, de cele mai multe ori, ca pe accidente ale inteligenței. De aceea, domnule Pleșu, după unsprezece ani de la vechea noastră dispută, nu vă cer să iubiți România așa cum o iubesc eu. Vă cer ceva mult mai intelectual, să admiteți posibilitatea că și dumneavoastră ați greșit în privința ei. Iar dacă nu mai aveți încredere în virtuțile nației, nu-i nimic, nația a supraviețuit unor dezamăgiri ceva mai mari și, cine știe, poate va supraviețui chiar și dezamăgirii lui Andrei Pleșu.

Așadar, domnule Pleșu, nația își retrage cererea de iertare și vă înapoiază catalogul.

Ninel PEIA
Senator al României
Chestor al Senatului
Grupul parlamentar PACE - Întâi România