Iubiți credincioși,

Anul 2021 este declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe drept „Anul omagial al pastorației românilor din afara României” și „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul”; amintindu-se și de „valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”.

La prima vedere, tematica pare că face trimitere la alții, la realități îndepărtate, având și o ușoară nuanță funebră: „cimitir”, „adormiți în Domnul”, „comemorare”. Or nu este deloc așa! Ortodoxia ne invită întotdeauna la viață din abundență, la descoperirea bucuriei de a exista în iubirea lui Dumnezeu, la realitățile esențiale ale lumii, la orizonturile fericite proclamate de Împărăția Cerurilor. Marele poet Ioan Alexandru, în poezia Prodrom, proclamă rostul liderului, al cârmuitorului: „Logosul s-ajungi a-L recunoaște/ Ca mielul Jertfei Izbăvitor,/ Ca să-L arăți mulțimilor de Paște,/ Acesta-i rostul tău într-un popor”.

Deci, trei realități fundamentale se cer a fi avute în vedere: în primul rând, „cealaltă” Românie, adică România din afara frontierelor țării, unde s-au refugiat mulți tineri ai neamului nostru pentru o viață mai bună (și ei sunt de ordinul milioanelor!); în al doilea rând, așa cum ne învață Biserica: există o altă Românie, în Ceruri, a tuturor celor plecați dintre noi, care nu s-au pierdut, ci au o existență mai conștientă chiar decât a noastră, și care își cultivă permanent memoria trecutului lor de pe Pământ. Prin rugăciuni și pomeniri la Sfânta Liturghie sau cu prilejul parastaselor, dar și prin atenția deosebită acordată locului lor de odihnă, cimitirul, la rândul nostru rămânem în comuniune de dragoste cu ei. Există în multe sate bunul obicei ca a doua zi de Paști, credincioșii să se adune în cimitir, în duh de comuniune și rugăciune cu cei adormiți, fapt sugestiv surprins de poetul Ioan Alexandru în versurile poeziei Sinaxar: „Neamul meu nu poate viețui/ Fără sfinți și fără oseminte!”.

În al treilea rând, există și o Românie profundă, a românilor duhovnicești, a celor care și-au făcut un țel din iubire, care lucrează pentru dragoste creștină națională și care încearcă să dirijeze societatea în direcția bună prin forța rugăciunii și a „energiilor necreate ale lui Dumnezeu”, despre care vorbește Sfântul Grigorie Palama. Pentru toți aceștia iubirea lui Dumnezeu față de noi este suprema convingere, proclamată liric în poezia Iubirea a aceluiași Ioan Alexandru: „Singura dogmă ce nu se discută,/ Împotriva căreia n-avem nimic de spus,/ De douăzeci de veacuri zăvorâtă/ În carnea mea, de rana lui Iisus”.

Iubiţi fii întru Hristos,

De Sfintele Paști să ne amintim adevărul fundamental repetat de Sfânta Biserică: „Noi nu murim atunci când murim!”, străduindu-ne să cultivăm de-a lungul întregii noastre vieți liniștea interioară, convingerea că și după moarte rămânem vii, chiar dacă ne ridicăm la o altă lume, experimentăm o altă dimensiune a existenței, urcăm spre un alt plan existențial, mult mai frumos decât acesta în care trăim. Prin moarte facem pasul în lumea de dincolo de materie, de timp și de spațiu. De aceea, cimitirul, aducerea aminte de „cei adormiți”, termenul de „comemorare” nu trebuie să ne sperie, ci să ne mângâie; căci știm că „Hristos a înviat!” și afirmăm, în Crez, că așteptăm „Învierea morților și viața veacului ce va să fie!”.

Aceasta este România „din Cer”, despre care Canonul Învierii spune că, „din moarte la viață și de pe Pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi!”. Acolo, în lumea eternei fericiri, sunt contemporani toți înaintașii noștri români, vorbind între ei și cugetând la neamul pe care l-au slujit: Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, Ecaterina Teodoroiu, Lucian Blaga, adică toți cei despre care noi am auzit din manualele de școală. Ei au ajuns la destinație; noi suntem încă pe drumul spre viața veșnică. Aceștia ne îndeamnă tainic, ca astăzi, de marele Praznic, împreună cu ei: „să prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți, veșnice!”.

Iar cei cărora le vine greu să creadă că un om mort mai poate învia să se gândească la minunea omizii transformate în fluture multicolor: o vietate urâtă, neplăcută la vedere, care, după o vreme, nemaisimțindu-se bine, își face o cochilie și intră în ea ca într-un sicriu, apoi prinde puteri, sparge cu căpșorul sicriul și își întinde niște aripi minunate, ce farmecă privirile cu al lor colorit; în plus, zboară, se înalță în spațiul tridimensional, zburdă într-o lume fără de limite.

O minune similară se va întâmpla și cu noi, când materia și cosmosul întreg vor fi restaurate. Hristos ne va trece „…din moarte la viață și de pe Pământ la cer!”. De aceea, acum, de Paști, să alungăm din inima noastră norii neliniștii, ai grijilor, ai fricii, ai îngrijorării cu privire la viitor și să ne lăsăm inima pătrunsă de bucuria adusă de Hristos în lume, Cel Care a omorât moartea, a anihilat-o, a făcut-o neputincioasă; iar expresia „cu moartea pe moarte călcând” aceasta înseamnă.

Avem, așadar, nenumărate motive de bucurie: de la Dumnezeu, de la Biserică, de la credință. Marele compozitor Richard Wagner spunea: „Bucuria nu este în lucruri; este în noi”. Deci să ne lăsăm sufletul să urce: „Sufletul la Tine să se ridice,/ Nu-mi pasă dacă are să pice!/ Căderea din înălțimi este tot zbor” – scria și Vasile Voiculescu în poezia Zbor.

Există, oare, o rețetă a liniștirii și a fericirii pentru vremuri de restriște, de tristețe colectivă și de restricții, precum sunt cele de acum? Există! Le regăsim în cuvântul plin de har al Sfântului Apostol Pavel: „Fraților, bucurați-vă! Desăvârșiți-vă, mângâiați-vă, fiți uniți în cuget, trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi!” (II Corinteni 12, 11).

Iubiţi fraţi şi surori,

Fiecare dintre noi, cei care ascultăm această scrisoare pastorală, avem cel puțin o rudă sau un cunoscut plecat peste hotare, pentru a-și câștiga „pâinea cea de toate zilele”. Ajunși acolo, românii emigranți, de obicei, și-au ajutat alte rudenii sau cunoscuți din țară să o ducă mai bine; conexiunea cu Occidentul ne-a ridicat mult din punct de vedere financiar și ne-a impulsionat dezvoltarea economică. Pe de altă parte, printre străini, unii dintre conaționalii noștri au redescoperit valoarea Ortodoxiei și puterea ei de a schimba în bine viețile oamenilor. Acum, de Paști, unii dintre ei au sosit acasă. De ce? Pentru a gusta bucuria împreună cu noi!

Psihologii ne îndeamnă să conștientizăm momentele de fericire pe care le trăim, căci, așa, ele se pot multiplica. Și Ortodoxia ne îndeamnă la același demers: să pășim în aceeași direcție, să fim optimiști și mulțumitori lui Dumnezeu pentru tot binele prezent în viața noastră. Așa deschidem poarta fericirii în inima noastră!

Zilele de Paști ne oferă prilejul bucuriei: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa!” (Psalmul 117, 23). Avem atâtea cuvinte sugestive în românește: bucurie, veselie, entuziasm, voioșie, optimism. Dar să nu uităm avertismentul lui Robert Schuller: „Bucuria nu este absenţa suferinţei, ci prezenţa lui Dumnezeu” în viața noastră, simțirea acestei prezențe.

Dreptmăritorilor creştini,

Trăim într-un teritoriu și într-un spaţiu cultural cu o vastă istorie creştin-ortodoxă: „România profundă”, adică România oamenilor de caracter. România profundă este România duhovnicească, a oamenilor discreţi și cuminți care Îl trăiesc pe Dumnezeu, care şi-au schimbat viaţa, care s-au întors la Dumnezeu, care au descoperit Biserica drept „forţă” capabilă să le transfigureze destinul. Această „Românie profundă” se găsește la opusul „României isterice a ştirilor de la ora 5”, a scandalurilor și a certurilor interminabile.

Ea nu este „neapărat folclorică, nu e doar rurală, ci şi urbană, a orășenilor, a micilor întreprizători, a unor segmente ale profesiilor liberale, a preoţimii, a profesorilor, a medicilor și a altor categorii profesionale. România profundă este România oamenilor cinstiţi, care se încăpăţânează să refuze polarizările şi extremismele. E România care nu se vede, care e deseori ignorată, nefiind prezentată la ştiri. Mergând spre această Românie a suferinţei, a bucuriilor şi a libertăţii hristocentrice, părăsim planul orizontal al falselor dileme şi descoperim care sunt adevăratele priorităţi ale vieții”.

Când vedem o prezentare exagerată a răului, să ne protejăm ochii; știm invocarea de la Paști: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui!”. Toți cei dornici de a experimenta răul în detaliu sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu și vrăjmași ai noștri, căci ne intoxică viața.

Nichifor Crainic ne amintește de limpezimea și fundamentul creștin al gândirii populare: „Din coarda de viță ce-nfășura crama/ bunica și mama/ Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;Copile – grăiră – broboanele-acestea/ Sunt lacrimi de mamă vărsate, prinos,/ La caznele Domnului nostru Hristos! Dar, mai poartă oare gândirea românilor de astăzi, ceva din cugetul plin de Duh și de credință al țăranilor români de odinioară?

Iată ce atmosferă surprindea George Coșbuc în poezia La Paști: „Pe deal se suie-ncetișor/ Neveste tinere și fete,/ Bătrâni cu iarna vieții-n plete;/ Și-ncet, în urma tuturor,/ Vezi șovăind câte-o bătrână/ Cu micul ei nepot de mână”. Reușim noi, adulții anului 2021, să transferăm credința din propria inimă și noilor generații? Sau ne-am abandonat copiii în fața ecranelor și i-am lăsat vulnerabili în fața tuturor pericolelor vieții, căci nu am știut să-i fortificăm emoțional prin credință, har și convingeri sfinte de granit? Să cugetăm la aceasta!

Iubiți creștini hunedoreni,

Acum, când „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începutul altei vieți, veșnice, să săltăm, lăudând pe Pricinuitorul, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri, și preaslăvit!”.

Acestea fiind spuse, cu toții „să ne luminăm cu prăznuirea!”. Vă urez tuturor „Sărbători fericite!”, cu pace multă și belșug în casă, cu lumină sfântă în suflete! Hristos a înviat!

Sursa: Realitatea de Hunedoara